Cele mai noi descoperiri în materie de educație

(care stau la baza cursurilor mindfactory)

Învățarea în mediul non-școlar VS învățarea la școală

Învățarea în afara școlii este mai plăcută și uneori poate fi mai eficientă decât activitățile de la clasă.
Ne amintim cu toții de vizitele la muzeu, de excursii, de experimentele în aer liber (cei care am fost suficient de norocoși să facem), de atelierul bunicului sau de vizita la o fabrică. În toate aceste cazuri am învățat ceva nou, fără chiar să ne dăm seama. Lecția a fost așa de bine întipărită în minte încât nu se uită zeci de ani. Există diferențe între cele două tipuri de învățare, de aceea se nasc două întrebări:

De ce nu poate școala să imprime lecțiile în acest mod? Ce-ar fi dacă învățarea la școală s-ar produce rapid, aproape fără să ne dăm seama și pe deasupra să reziste timp îndelungat în memorie?
De ce nu facem toată învățarea în acest fel? Ar putea fi iarăși o întrebare legitimă însă din păcate imposibilă. Ce putem însă face este să le combinăm într-un mod inteligent și creativ astfel încât modurile diferite de învățare să se completeze și să se potențeze reciproc.

Motivația - cel mai mare obstacol

Specialiștii în educație au realizat că este aproape imposibil să înveți pe cineva care nu dorește, asta știam. Însă de curând au descoperit o corelație între capacitatea unui elev de a învăța singur si capacitatea lui de a fi învățat de un profesor. Pe scurt, persoanele care pot învăța singure, sunt mult mai capabile să învețe și de la alții (adică de la profesori etc.). Mai mult, nu este posibil să înveți pe cineva. Este posibil doar să-l ajuți să învețe singur. Este o mare schimbare de paradigmă iar dacă facem efortul să privim lucrurile din această perspectivă, vom observa ca totul se schimbă. Ca și cum pănă acum am fost într-o pădure deasă și aveam probleme în a înțelege peisajul iar acum ne-am ridicat la nivelul celui mai înalt copac. În aceste condiții mai are rost să insistăm că repetiția este mama învățării, așa cum susțin mulți profesori? Sunt domenii unde într-adevăr, repetiția este esențială, de exemplu la învățarea unui instrument muzical unde învățarea nu se produce numai in cortex. Dar este valabil și pentru științe? Este valabil și pentru materiile de la școala generală?

Pentru ca un elev să încerce măcar să învețe singur, trebuie să fie motivat și trebuie să înțeleagă scopul. Pentru ce? De ce? La ce bun? Se pare că orice am face, nu reușim să motivăm elevii să învețe, să învețe din proprie inițiativă. Eu cred că nu reușim dintr-un singur motiv: nici noi nu mai suntem convinși de vechea paradigmă. Adică înveți bine, urmezi școli bune, găsești un loc de muncă bun, drum sigur spre succes. Din păcate n-avem altceva să punem în loc și jucăm teatru, un teatru de slabă calitate, care nu convinge. Motivația pornește în primul rând din familie. Există familii unde experiența părinților a dovedit că prin educație și muncă poți să ajungi unde vrei dar există și familii, multe, unde nu s-a încercat această cale. Copilul nu are acest reper din familie, și, din păcate, nu dobândește acest reper de la TV sau de la școală.

Teoria sine praxis sicut rota sine axis

Teoria fără practică este precum roata fără ax

Vechii romani cunoșteau și ei că teoria fără practică este precum roata fără ax. Cunoaștem și noi conceptul și-l repetăm mereu. Dar care sunt de fapt rezultatele în școală? Elevii au tot mai multe formule, tot mai multe teorii de învățat. Există o mare prăpastie între ce se dorește a fi învățat și ce primește de fapt elevul. Există de asemenea o mare prăpastie între ce se dorește a fi învățat și care sunt nevoile reale ale viitorului adult pe piața muncii. Frazele din manualul școlar se prind în mintea elevului ca mingile de ping-pong aruncate spre un zid. Un prim pas spre normalitate ar fi ca fiecare lecție, așa încărcată de teorie cum este ea, să fie însoțită de cel puțin o abordare practică. Din păcate este dificil, baza materială a școlilor nu este foarte bogată, în plus, apar dificultăți logistice insurmontabile în forma curentă de organizare.

Diferențe uriașe de stimulare cognitivă

Vezi bine imaginea de mai sus. Mai trebuie să spun ceva? Te revoltă? Și pe mine. Noi, adulții, educatorii putem privi detașați. Copii nu, ei sunt la mijloc, ei sunt în focar. Ce crezi că simte un copil atunci când este obligat să aleagă partea din dreapta? Crezi că vine la școală motivat?

Când am spus că sunt revoltat, n-am spus-o doar din perspectiva spectatorului ci din perspectiva celui care știe că partea din dreapta poate fi chiar mai interesantă decât partea din stânga și știe că nici măcar nu există partea din dreapta și partea din stânga. Astea două există pentru ca școala a rămas în secolul trecut, refuză să evolueze. Dihotomia nu trebuie rezolvată, nici nu este posibil, este nevoie de o gândire transcendentă, de o schimbare completă a modului de predare învățare cu un efort uriaș din partea tuturor. Merită?...

Rolul profesorului s-a schimbat

Rolul profesorului, în școala tradițională este acela de furnizor de informație. Lucrurile s-au schimbat mult după generalizarea și democratizarea accesului la Internet. Informația nu mai este monopolul profesorului, ea vine din toate părțile și în cantități uriașe. Mintea unui elev nu poate sorta și integra complet această cantitate de informații iar procesul în sine devine obositor. Creierul uman are mecanisme naturale de apărare care au evoluat o dată cu genomul uman, uitarea, plictiseala, pierderea motivației și evitarea fiind doar câteva dintre cele mai benigne.

Din păcate, informația care vine dinspre profesor nu poate concura cu informația prezentată elevului pe alte canale (reviste frumos colorate, reclame, TV, tablete, telefoane, PC, Cinema 3D, Realitate Virtuala etc.) Creierul folosește programele evolutive pentru a alege la ce să fie atent, ce să memoreze și să integreze. Informația este aleasă după criterii care au fost descoperite de psihologi. Iată care sunt aceste criterii:

Imagine VS text. (imaginea câștigă)
Color VS alb/negru (creierul preferă imaginea prezentată natural adică color)
Imagini statice VS film + sunet (filmul câștigă)
Concepte ancorate în experiență VS concepte abstracte (creierul asimilează mult mai ușor informația care are legătură cu o experiență directă)
Ritm rapid cu furnizare de bucăți simple de informație VS ritm lent cu furnizare de concepte complexe (ritmul rapid învinge, filmele de desene animate au ajuns să schimbe cadrul la 3 secunde)
Prezentare 3D VS 2D (3D va avea prioritate la atenție și memorare pentru că este forma normală de achiziție de informații pe calea vizuală)
Asistat VS individual (în general creierul prefera să achiziționeze informatii dacă este asistat sau condus, preferabil de altă persoană dar există tendițe de asistare de către programe specializate. Jocurile video sunt programe care asistă persoana, temele sunt procese în care elevul nu este asistat. Nu facem o comparație la nivel de valoarea a celor două modalități, comparația este legată doar de preferințele minții umane spre o variantă sau alta. Există desigur excepții.)

De-a lungul zilei, elevul este expus deopotrivă atât la varianta din dreapta cât și la varianta din stânga. Creierul lui este obligat să aleagă dintre cele două variante și alege în general, varianta prezentată în stânga. Profesorul și școala au de pierdut pentru ca aici, informația este prezentată în forma mai puțin preferată. Astfel, nu este nici o mirare că elevii preferă jocurile video, filmele 3D și desenele animate în detrimentul manualelor și temelor.

Aparent situația este fără rezolvare dar, dacă suntem atenți la criteriile de mai sus, observăm ceva extraordinar de util: în aceste criterii nu apare nicăieri conținutul. Prin urmare nu conținutul este problema! Suntem salvați! Copii nu preferă desenele animate pentru conținutul lor ci datorită formei de prezentare. Este valabil și pentru jocurile video și pentru tot ce menține copilul mai atent și mai concentrat decât în sala de clasă. Știind acest lucru, putem transforma învățarea prin folosirea acelor canale de distribuire de informații care sunt preferate. Aici apare rolul profesorului. Profesorul poate si trebuie să distribuie informația în așa fel încât să poată concura alte canale. Întreg sistemul educațional trebuie să-l ajute. Simpla furnizare de informații cu ajutorul tablei și cretei a devenit anacronică și riscă să piardă total la confruntarea cu tehnologia multimedia. Rolul profesorului acum este de a direcționa elevii către cele mai eficiente canale de comunicare, de a învăța elevii cum să-și caute informația de care au nevoie adică de a le forma independența informațională.

Rolul școlii s-a schimbat

Rolul școlii s-a schimbat și se schimbă permanent. Acest rol se schimbă sub presiunea societății și în general este nevoie de schimbarea unei generații ca schimbarea să se producă. Până acum nu era o problemă pentru ca schimbarea societății era suficient de lentă ca să "încapă" într-o generație. Acum apare următoarea problemă: avem nevoie ca școala să se adapteze la schimbări care se produc mai repede, uneori de mai multe ori în cadrul aceleiași generații. Nu mai putem aștepta schimbarea generației pentru a schimba școala, trebuie să învățăm cu toții din mers. Din păcate aici am rămas grav în urmă.

Noua paradigmă educațională pune elevul în centrul educației. Adică ne încurajează să schimbăm școala pentru a se adapta elevului și nu să forțăm elevul pentru a se adapta sistemului școlar. Pănă acum acestea sunt doar vorbe în vânt. Cel mai puternic criteriu de separare a elevilor în clase rămâne vârsta. Acest criteriu nu ține seama de multe aspecte legate de dezvoltarea diferită și capacitatea diferită de a învăța și înțelege a elevilor de aceeași vârstă în diferite domenii.

În contextul celor prezentate mai sus să ne imaginăm un exemplu des întâlnit. Vedem o sală de clasă la ora de matematică. Un sfert din copii nu înțeleg bine lecția, nu pot urmări și peste puțin timp se plictisesc. Un alt sfert din copii se plictisesc pentru ca li se pare prea ușor și neinteresant. Rămânem cu o jumătate de copii pentru care lecția și ritmul de predare ar fi potrivit însă conținutul și metoda plictisește de data asta. Proporția variază însă rezultatul mai puțin. Dacă întrebăm elevii ce materii le plac nu găsim 10% care să spună "matematica" sau "fizica" sau "chimia". Societatea are nevoie de tehnicieni și ingineri buni, cu ce îi pregătim? Observ mulți copii de nota 10 care nu au o înțelegere fundamentală a noțiunilor care se învață la clasa lor, habar nu au la ce ar putea folosi vreodată acele noțiuni iar dacă îi scoți puțin din textul predat sunt pierduți. Nu-și pot imagina că noțiunile pe care ei le-au învățat (și la care probabil au luat nota 10) sunt apărute ca o necesitate în acea vreme și au rezolvat probleme importante. Școala nu ancorează în realitate aceste noțiuni și prin urmare nu se pot ancora nici în rețelele neuronale ale unei minți tinere, chiar dacă este avidă de informație.

Rolul testelor este diferit

Până de curând, rolul testelor școlare a fost (și încă mai este) de evaluare a cunoștințelor dobândite de copii. În acest fel elevii își creaza o adversitate față de aceste teste pe bună dreptate. Ultimele tendințe în educație este de a transforma testele într-un instrument util în proiectarea și personalizarea lecțiilor.

Natura ne-a învățat că orice mecanism viu are nevoie de adaptare pentru a supraviețui. În acest moment, mecanismul rigid de predare/testare își dovedește limitele. Este necesară adaptarea metodelor de învățare. Copii sunt diferiți, au talente diferite și au capacități diferite de învățare. Aceste mecanisme nu sunt mai bune sau mai rele. Dovadă este faptul că succesul academic nu (mai) este un factor care prezice succesul în viață. Sistemul școlar dă șanse numai unui anumit tip de elev, ceilalți se adaptează sau eșuează (academic). Nu există feedback și adaptare a metodelor pentru elevii care au necesități diferite. Tocmai aici, testele ar putea fi o unealtă valoroasă pentru determinarea dificultăților unor elevi și adaptarea lecțiilor la elevi în loc să obligăm elevul să se adapteze la lecții. Testul ne poate oferi informația de care avem nevoie pentru a ne adapta însă nu folosim această informație și istoria se repetă. Apoi punem o etichetă pe elev care va pleca în viață cu un handicap și această etichetă. Sunt copii care reușesc chiar și așa, dar sunt, din păcate copii care nici măcar nu mai încearcă. (Vezi experimentele despre neputința învățată (https://en.wikipedia.org/wiki/Learned_helplessness))

Aprinde focul în loc să umpli găleata

Într-un articol de la Columbia University am gasit o metaforă care exprimă foarte bine tranzitia prin care trecem. Până acum, am fost preocupat de a umple mințile elevilor cu învățătură, acum lucrul acesta este din ce în ce mai greu și, în loc, ne străduim să aprindem în elev focul cunoașterii, curiozitatea și interesul pentru un anumit subiect. Acest foc, o dată aprins, mistuie tot, devoreaza informațiile despre subiect și în urma lui apare excelența. Excelența este diamantul căutat de profesori în elevii lor.

Pe lângă aprinderea focului, adică dezvoltarea curiozității și interesului elevului pentru învățătură, profesorul are datoria de a furniza elevului unelte mintale pentru a putea stăpâni și canaliza acest foc. Elevul are nevoie de:

Tehnici eficiente de învățare și auto-învățare adaptate fiecerui elev.
Competențe digitale pentru a fi capabili să-și caute și să găsească singur informația de care are nevoie.
Unelte mentale pentru a fi capabili să separe cunoașterea de non-cunoștere și știința de pseudo-știință.
Discurs științific și argumentativ pentru a putea purta un dialog în contradictoriu într-un mod civilizat.
Inteligență emoțională și competențe sociale pentru a folosi cunoșterea acumulată spre binele societății din care provine.

Elevii care vor avea competențele de mai sus vor fi cei care vor reuși în viitor iar cei care doar acumulează cunoștințe vor avea surpriza să constate că acele cunoștințe s-au schimbat iar unele chiar au expirat. Fără abilitatea de te putea informa, de a putea gândi cu propria minte și fărădorința de învățare permanentă, viitorii cetățeni educați prin paradigma, "umple găleata" nu vor putea intra în competiție cu cei educați după noua paradigmă.

Alfabetizarea informatică

Afabetizarea informatică este abilitatea unui elev de a

recunoaște că are nevoie de o anumită informație
explica, cel puțin pentru sine insuși ce caută
accesa diferite metode, digitale sau nu, pentru a găsi informația necesară.
înțelege diferite feluri de comunicare și diferite formate (digital, tiărit etc.)
categorisi corect informația între știință, non-știință și pseudo-știință
primi cu o minte critică informația, de a putea căuta argumente pro și contra, de a face diferența dintre fapte și opinii.

Multe persoane iau de bună informația găsite pe site-uri web, la televizor și alte forme media, fără a se gândi nici o clipă critic la ceea ce au aflat. Informația aflată pe diferite platforme de socializare sau site-uri nu este trecută prin filtrele unei redacții sau filtrele profesorilor. Ea este cu totul diferită dacă o comparăm cu un manual școlar. Din păcate ambele surse sunt cosiderate având aceeași valoare pentru un elev pentru că la școală nu se învață uneltele mentale pentru detectarea valididatății acestor informații. Elevul nu posedă scepticismul sănătos pe care unii adulți l-au dobândit. În plus, abilitatea celor care scriu texte voit îndepărtate de adevăr este atât de mare încât uneori chiar și adulții cad pradă. Non-știința manipulativă apare foarte frecvent pe toate mediile de comunicare și este folosită ca o unealtă în scop comercial, politic și mistic. Este foarte important pentru elevi să li se dea uneltele mentale necesare pentru a putea rezista unor profesioniști în comunicare.

Învățarea ca mod de viață

În societatea de azi, și cu atât mai mult în societatea unde vor trăi și munci copiii noștri, învățarea și formarea continuă este/va fi esențială. Dispar și apar meserii noi cu o viteză foate mare. Este foarte probabil ca multe din meseriile pentru care se pregătesc copii acum să nu mai existe peste 10 ani. Este foarte probabil ca meserii la care nici nu ne gândim acum să apară peste 10 ani. Informațiile achiziționate în școală de către elevi nu vor mai avea acceași valoare în cariera lor. Prin urmare informațiile nu sunt atât de importante. Îți spun aceste lucruri nu pentru că le-am citit în cărți sau reviste ci pentru că în jurul meu apar persoane cu meserii la care nu m-aș fi gândit acum 5 ani. Obligăm copii să învețe lucruri de care nu suntem convinși că le va folosi vreodată. Hai mai bine să-i învățăm cum se învață să fie capabili să învețe o meserie nouă atunci când meseria lor va dispărea.

Cel mai important pentru un elev este să-și formeze un stil de viață orientat către învățare. Adică la terminarea școlii să fie capabil să învețe singur, sau să știe unde să caute ajutor. Este important ca viitorul adult să aibă dispoziția mentală pentru învățare adică să fie convins că este capabil să învețe repede ceva nou. Să aibă acea plăcere și curiozitate pentru a învăța lucruri noi/meserii noi. Acesta este cel mai prețios dar pe care școala îl poate oferi. Acesta este și cel mai prețios talent care este căutat de angajatori. Cei care voi putea învăța repede vor avea de câștigat enorm pe piața muncii din viitor.

Rolul părintelui în această formare este mare. Sunt multe decizii mărunte care se iau în familie. Ele nu au în vedere aceste aspecte și îndreaptă copilul în direcția opusă. De exemplu, în multe familii cu copii există ideea că elevii primesc prea multe informații la școală (este adevărat...) și că acasă (după teme) sau în vacanță copii nu mai trebuie să învețe nimic, nu mai trebuie să afle nimic nou. "Lasă copiii să se relaxeze, învață destul tot anul școlar!" Este o replică des auzită. Problema aici nu este că n-ar fi adevărat. Problema este că privim școala și învățatul ca pe o povară, ca pe un rău necesar, ori nu trebuie să fie deloc așa. Conștient sau chiar fără să ne dăm seama inducem copiilor noștri ideea că învățătura este grea, de evitat. Copii așteaptă apoi cu nerăbdare week-end-ul sau vacanța sau terminarea școlii să scape de pacoste.

O abordare mai inteligentă și mai utilă pentru copii ar fi sa avem grijă ca în fiecare zi copilul să învațe ceva nou. În plus, trebuie să dăm chiar noi exeplu că suntem dornici să învățăm lucruri noi dacă asta este necesar sau dacă găsim domeniul interesant. În excursii sau vacanțe putem să ne interesăm din timp ce putem face pentru a asigura copiilor lecția zilnică. O vizită la un muzeu sau într-un loc interesant. O carte frmoasă cumpărată din alt oraș sau în altă limbă, o jucărie educativă, o mică povestioară legată de acel loc povestită de părinți, căteva cuvinte învățate într-o limbă străină pot face diferențe enorme pe termen lung. Nu neapărat ca și informație acumulată ci ca stil de viață format.

autori: psih.. Cristina Tohănean, ing. Rareș Tohănean

Referințe